Iulian Bercu: Finișul este inevitabil – la Chișinău sau Chamonix! Despre UTMB (,) la rece!

Fiecare alergător trebuie să aibă un scop în alergare! Un scop pe termen mediu, care să dea sens antrenamentelor și care să alimenteze fiorii apropierii deznodământului. Cred că doar un scop, bine definit în timp, îți asigură o creștere stabilă, dar și îți face curățenie prin antrenamente. Personal, cu părere de rău, deocamdată, nu am nici scop pe termen mai lung și nici antrenamentele nu pot fi numite logice și, din care cauză, eficiente.

Astfel este 2018 – anul în care, mai degrabă accidental, am avut onoarea să alerg UTMB-ul. Acest an a început cu un traseu de 130 de km, alergat fără o prea mare pregătire pe parcursul iernii, după care a urmat planarea pe deasupra abandonului la Transylvania 100k, după care alte câteva trasee mai lungușoare, inclusiv un abandon la Marathon 7500, la două săptămâni după o alergare, de 90 de km, excepțional de plăcută, pe Mont Blanc. Un haos, generat de demonul care tresărea și apăsa tasta enter de fiecare dată când pe monitor apărea vreo propunere de ultra.

Ideea de a participa la tombola UTMB a apărut la fel! Undeva prin preajma Surucenilor și, tradițional, ca o nouă țintă irealizabilă. Însă, forțele supreme și de această dată au decis să-mi ofere lecția, în speranța, că poate o așa distanță îmi va face curățenie prin minte și mă va învăța să alerg cu cap, dar nu doar cu picioarele.

În mare parte, mari prostii până la UTMB nu am făcut. Până și după 7500 am făcut volume, de peste 100 km pe săptămână, am băgat acumulări, 500-700 metri per alergare, am mai luat niște suplimente, posibil mai mult pentru conștiință decât pentru corp, dar oricum. Nu am reușit să evit vinul, din cauza unor zile de naștere, unde e greu să ții piept urărilor de sănătate și prosperitate. La fel și cu alimentația, nu am mai reușit să revin la meniul de la început de an, terci dimineața, carne plus legume la prânz și brânzeturi, legume și fructe seara.

Deci, cu o săptămână până la UTMB mă simțeam zmău, plin de dorința de a mai face o sută, două de poze pe Acoperișul Europei și cu zero cunoștințe despre traseu. Mai multe zile petrecute împreună cu o echipă de buni prieteni din România, nu mi-au adăugat procente la magie, în schimb mi-au adăugat puncte la karmă. Chiar dacă și una și alta pe munte nu prea contează.

Cu câteva zile până la competiție m-am aventurat într-un marș cu o acumulare de 1500 la vreo 10 km, drumul înapoi făcând-ul în alergare cu racheta Bogdan Ofițeru pentru a reuși până la închiderea unui supermarket, de unde să luăm de toate pentru un grătar.

Amintirile răzlețe de mai sus, sunt mai degrabă, un ghid ce să nu faci până la competiție, chiar dacă îl aveam alături pe strategul Serghei Dzero, care se tot crucea când vedea comportamentul nostru.

Despre atmosfera UTMB voi scri mai târziu, acum doar pun pe hârtie ce am simțit pe traseu. Deci, strategia, dacă poate fi numită așa, a fost să-mi car cu mine toate alimentele și să pun accent pe geluri mai mult decât oferta punctelor de alimentare. Geluri SIS, care sunt un combustibil rapid, cu o eficiență maximă și pe care le pot consuma cu tonele, fără ca stomacul să facă mofturi. În plus, magazinul 21K a adus la Chișinău vreo 20 de feluri de geluri pentru orice gust, de la caramelă sărată, până la mentă cu lime. Planul a fost unul pe oră, iar la patru urcări, de peste 1000-2000 metri acumulare și la juma de oră. În loc de apă Isotonic de la SIS. În calitate de șuturi câteva shot-uri tot de la SIS.
Ce ține de echipament, am trecut printr-o situație mai delicată. La înregistrare m-am pornit cu Salomon S-Lab Hybrid Jacket, ultimul răcnet al tehnologiilor cosmice. Jachetă care nu a trecut testul, pentru că nu are sudate toate cusăturile. În schimb, o scurtă de “cinci kapici”, de la Decathlon, a fost ok.

Din această cauză am pornit cu ambele la drum, iar după avertizarea referitoare la un -10 pe vârf de munte, am decis să-mi iau un strat cu mâneca lungă în plus. În final, aveam cu mine patru straturi pe sus și două perechi de pantaloni.

Ce ține de rezervoare de apă, am pus capacități pe 2,5 litri de apă, doar că mai tot traseul l-am alergat cu rezervorul de 600 de mililitri.

Un lucru care m-a ajutat foarte mult, a fost să-mi schițez pe partea inferioară a numărului distanțele, orele de închidere a punctelor de control și nivelul acumulării, pentru a putea să-mi dozez mâncarea, apa și eforturile. Singura rază de lumină strategică!

Cu toată această zestre am mers spre linia start-ului, unde am fost aruncat într-un ocean de emoții, generate de alergători, dar și de fundalurile muzicale și alte șmecherii de ale organizatorilor pentru a-i ține pe participanți cu sufletul la gură.

Trei, doi, unu, START! După baia de mulțime, cu clopoței și ale, ale, ale, începe veselia cursei. Primii 21 km îi alerg în ritm sporit (pentru mine cel puțin) cu depășiri continue. Pentru a nu repeta greșeala competițiilor din anul trecut, în acest an am luat la start minim apă, pentru a duce cu mine litri de apă de la punct la punct. Doza de 600 de ml e permanent plină cu iso, iar pe traseu mai trag câte un pahar de apă de la localnici sau multiplele izvoare, pentru vite (cai sper).
Prima limită de timp e la 22:00 în localitatea Sain-Gervais, cu o acumulare totală de 1173 de metri. Din cele 6 ore puse la dispoziție, majoritatea fac această distanță în 3-4, inclusiv și din cauza ambuteiajelor pe traseu.

Din acest punct începe o urcare interminabilă de peste 24 de kilometri, în care acumulăm circa 2000 de metri. Și dacă de la start ploaia ba începea, ba contenea, pe acest segment a plouat din plin, toată urcarea fiind, de facto, o navigare contra curs prin râulețe de munte. Temperatura de doar câteva grade, cu vânt și o umezeală de 100%, reduce la tăcere turma alergătorilor, care cu câteva ore în urmă se tot dădea prin selfie-uri și filmări cu ale-ale-ale! Ale-ale-ale s-a cam transformat pe acest segment în văleu-văleu-văleu! La altitudinile de peste 2400 de metri, încep temperaturile negative. Hainele ude trosnesc zurliu în ritm cu dinții. Singura salvare – două perechi de mănuși. Hipotermia începe de la terminațiile corpului, din care cauză palmele și picioarele trebuie ținute la cald. Și mișcare, mișcare, mișcare continuă și cât mai activă.

Zorii mă demaschează la kilometrul 70. Îmi arată niște peisaje extraordinare, iar harta schițată pe numărul de participare, îmi promite un traseu cruțător până la epicentrul competiției – orășelul Courmayour. Picioarele se simt bine, principiul rămâne același, alergare pe loc drept și la vale, și urcare rapidă pe pante.

Până în acest punct fac 80 de kilometri cu o rezervă de timp de vreo cinci ore. Altfel spus, timpul limită aici este de 13:15, în timp ce eu am ajuns sub ora 9:00. Courmayour este locația unde puteau fi trimise din timp haine, alimente și încălțăminte de schimb.

Mănânc o supă și schimb pantalonii pe șorți, lăsând în rezervă suprapantalonii de ploaie, și, în ultimul moment, consultând meteo, renunț la maiourile pentru like-uri și îmi iau doar haine cu mâneci lungi. Încălțămintea nu o mai schimb, nici nu mai știu din ce cauză. Din lene posibil.

Și din acest punct încep greșelile tactice. Prima – evitarea alimentelor de durată, nu doar erupțiile de moment ale gelurilor! Al doilea – odihna! Este imposibil să tragi ore în șir, fără urmări! În loc să mă relaxez un pic, schimb o vorbă și o cafea cu Sergiu Ipatii, și dă-i foială mai departe, până dau cu nasul în urcarea spre Refuge Berton (acumulare de sub 800 de metri pe o distanță de 5 km).

De aici, până la hotarul cu Elveția, sub vreo 20 de kilometri, sunt doar sughițuri de dealuri, pe vânt și ceață umedă de parcă ești într-o baie turcească rece. Spre kilometul 90 încep să văd primii sportivi căzuți pe o parte și alta de potecă, care dormeau. Strășnicuț, dar știind de la Transylvania 100k cum poți prinde astfel o hipotermie, am mai pus niște geluri pe foc.

Primul moment de cumpănă a fost pentru mine în localitatea elvețiană La Fouly (kilometrul 111,6 cu o acumulare totală de 6753). Am ajuns aici cu aceeași rezervă de timp față de ora limită de 22:30, doar că total epuizat de goana de pe prima jumătate a traseului și peste 24 de ore nedormite. Tot ce vroiam era să găsesc un loc călduț și să adorm. Doar că, la intrarea în punctul de alimentare am fost întâmpinat de spoturile trimise din timp de Cătalin Dumitru, Grigore Mocreac, Cristina Mihalachi, Mihai Vidrașcu, Mihai Beregoi, Vitalie Gheorghiță. Acestea m-au scuturat și m-au alungat afară. Și din nou metri, metri, metri, care se scurg în kilometri și zeci de kilometri.

A doua decizie de a abandona a bătut la ușa cugetului la kilometrul 123, în punctul de alimentare, Champex-Lac. La ieșirea din acest punct am avut un puternic spasm la gambă, care m-a dat de pământ. A fost un moment plăcut în care am fost purtat în brațe de doi medici, dar nu până la finiș, doar până la primul pat. Acolo mi s-a făcut un masaj, dar și s-a descoperit că am o febră de sub 39 de grade. Medicul m-a avertizat că va fi nevoit să mă scoată din cursă, dar i-am zis că așa reacționează organismul meu la efort și el s-a prefăcut că m-a crezut. Mi-a recomandat să dorm o oră. M-am băgat sub plapumă și imediat am început să tremur că dacă țineam un pachet de lapte în mână în 10 min îl făceam unt. Somnul a început să se culce lin peste mine, iar picioarele să fie betonate de oboseală. Abandonul mi se părea cea mai genială decizie pentru a-mi proteja viața. Asta m-a speriat atât de tare că în 5 min eram deja sculat și îmbrăcat în trei straturi. În 10 min deja ieșeam din punctul de alimentare. Luând în considerație gradul de oboseală am decis să bag zahăr – ciocolată și cola. Zahărul, pe termen scurt, își făcea efectul, după care foloseam enerția și fluturam cu o nouă doză de ciocolată până la următorul punct.

De la kilometrul 130 până la kilometrul 150 nu am alergat eu. A alergat corpul meu. Conștiința a plecat în concediu. De două ori mi s-au adresat sportivi care nu înțelegeau cu cine vorbeam eu în voce dacă nu era nimeni prin apropiere. La un moment dat mi s-a părut că în locul meu aleargă altcineva și mă întrebam de ce văd eu această alergare “pe ecran”. Altă dată, încercam să mă trezesc din somn, pentru că eram sigur că visez un somn neplăcut și acuș mă trezesc în patul din cabană. Picioare și piatră, piatră și picioare, râu, picioare! 20 de kilometri cu o lungime de o viață. Un deja vu continuu, cu noi posturi de alimentare și noi fețe! Și un somn de lungimea unui cântec, de sub 4 min.

Au fost 20 de kilometri în care am discutat foarte mult cu mine însumi. De la, fă un pas într-o parte, până la finișul este inevitabil cu orice viteză te-ai mișca. Teoria finișului inevitabil și, în general, a sfârșitului oricărui proces, a ajutat foarte mult în momentul epuizării totale. La fel ca și ordinul de a depăși în continuu fără a permite cuiva să te depășească. Prima mi-a reușit, iar a doua nu prea.

Straniu, dar nu am avut de această dată halucinații. De exemplu la unele alergări de peste 30 de ore am avut plăcerea să trec prin ele.

În sfârșit, răsăritul soarelui și kilometrul 160. Soartele aduce cu el o doză de energie incomparabilă cu toate gelurile consumate pe parcurs. Aduce sens, aduce dorință și încredere că totul a rămas în urmă. Chiar și indicatorul, mai ai încă 10 km cu 680 de metri acumulare, pare o nimica toată. Și în zadar. Acești ultimi 10 km au și fost unul din principalele câmpuri de luptă cu demonii.

Pe toată urcarea de câteva ore, vedeam orășelul unde mă aștepta finișul. Pe toată această durată, cei de jos, din oraș, m-au ținut „de nări”, pentru că planam pe la limitele leșinului din cauza oboselii și, deja, a căldurii. Oricum, acest ultim drum, a fost trecut fără nici un gând de abandon, doar încă un pas într-o așteptare continuă a finișului. Și aici repetam interminabil, fac un pas spre finiș, el face doi spre mine. Cu cât mai rapid merg spre el, cu atât mai rapid zboară el spre mine. Cam marasmatic, dar a lucrat. Cu aceste cuvinte am întâlnit kilometrul 165 și la 170 și chiar 175. Nu conta deja. Puteau fi și 180 și 190 și 200. Finișul alerga spre mine!
După o urcare continuă a venit o vale interminabilă. Ultima!

Încă câteva minunte și mi-a sărit în față finișul! Gălăgios, cu aplauze, cu oameni care sincer se bucurau fiecărui nou venit. Și fiecare dintre ei s-a simțit primul! S-a simțit deosebit! Fie că a venit în 20 sau 40 de ore! După un finiș exagerat de calm, m-au năvălit regretele că au încetat chinurile! Doar că, la sigur, nu pe mult timp. Mai sunt atâtea locuri și atâțea demoni!

Proiectul #runmoldovapemontblanc a fost susținut de compania AirMoldova, Mobiasbancă – Groupe Société Générale și Chateau Vartely.